Cum să-ţi construieşti o carieră de succes

 

1. 1.      Conceptul de carieră
   Deşi în limbajul curent noţiunea de carieră este larg folosită, conceptul de carieră are numeroase înţelesuri. Până în prezent nu este o definiţie oficială, unanim acceptată, care să întrunească consensul specialiştilor. În literatura de specialitate sunt cunoscute diferite formulări şi numeroase opinii.
   În general, înţelesul popular al termenului de carieră este asociat cu ideea de mişcare ascendentă sau de avansare a unei persoane într-un domeniu de activitate dorit, cu scopul de a obţine mai mulţi bani, mai multă responsabilitate sau de a dobândi mai mult prestigiu şi mai multă putere.                                   

  Pentru a defini cariera trebuie să avem în vedere următorii factori:

• contribuţia individului la dezvoltarea propriei cariere;
• contribuţia organizaţiilor în care evoluează;
• contextele pe care le intersectează;
• calitatea legislaţiei specifice şi maniera de aplicare a acesteia.

Ca şi definiţii ale carierei enumerăm în continuare pe cele care le considerăm mai relevante:
1.     Cariera este o succesiune de activităţi şi poziţii profesionale pe care o persoană le atinge, ca şi atitudinile, cunoştinţele şi componentele asociate, care se dezvoltă de-a lungul timpului;
2.     Cariera reprezintă o succesiune de funcţii, in ordinea crescătoare a prestigiului prin care trece un individ in mod ordonat, după o regula previzibila.
De fapt, cariera consta in acea succesiune de posturi intr-o ierarhie, acea succesiune de experienţe, separate, corelate intre ele prin care orice persoana trece de-a lungul vieţii.   

 

            Dezvoltarea carierei sau cum mai este numită dezvoltarea profesionala este un proces mai complex decât pregătirea profesionala, având drept obiectiv însuşirea cunoştinţelor utile, atât in raport cu poziţia actuala, cat si cu cea viitoare. O cariera poate fi lunga sau scurta, iar un individ poate avea mai multe cariere, una după alta sau in acelaşi timp.  

Cariera individuala include atât viata profesionala si familiala cat si legăturile dintre ele. In dorinţa de a controla viata profesionala cat si pe cea familiala, orice persoana îşi dezvolta un concept propriu prin care îşi autoevaluează calităţile si valorile. Acest proces este dinamic si are loc pe parcursul întregii vieţi.                                        

Cariera individuala se dezvolta prin interacţiunea dintre aptitudinile existente, dorinţa de realizare profesionala a individului si experienţa in munca pe care o furnizează organizaţia. Individul se va dezvolta si va fi mulţumit de cariera sa in măsura in care organizaţia va putea furniza cai pe care individul sa avanseze in diferite poziţii si niveluri, in care sa-si pună in valoare cunoştinţele si sa-si dezvolte aptitudinile.      

 Sunt trei elemente importante pentru a înţelege ce este aceea o carieră:
A. Cariera este un proces dinamic în timp, care are două dimensiuni:

• Cariera externă – succesiunea obiectivă de poziţii pe care individul le parcurge în timp;
• Cariera internă – interpretarea pe care o dă individul experienţelor obiective prin prisma subiectivităţii sale.

B. Cariera presupune interacţiunea între factorii organizaţionali şi cei individuali. Percepţia postului ca şi poziţia adoptată de către individ, depind de compatibilitatea între ceea ce concepe individul potrivit pentru sine (aptitudini, nevoi, preferinţe), şi ceea ce reprezintă postul de fapt (constrângeri, oportunităţi, obligaţii).
C. Cariera oferă o identitate ocupaţională; profesia, poziţia ocupată, organizaţia în care lucrează fac parte din identitatea individului. Oamenii sunt diferiţi între ei dar, în acelaşi timp, putem determina şi lucruri pe care le au în comun. Utilizând sisteme de clasificare se pot identifica asemănări şi diferenţieri în orientarea carierei. Orientarea carierei este deci, acel tipar relativ stabil al talentelor, valorilor, atitudinilor şi activităţilor ocupaţionale.
Orientarea carierei a unui individ este importantă atunci când o raportăm la profesia pe care acesta o are. Din compatibilitatea celor două rezultă consecinţe importante pentru individ, pentru comportamentul şi atitudinile sale la serviciu, cât şi pentru starea sa de echilibru şi satisfacţie.            

Este esenţial ca individul să îşi aleagă cu atenţie profesia; trebuie să se gândească pe termen lung ce ar însemna mai concret, care sunt activităţile specifice, tipurile de organizaţii, oportunităţile, posibilităţile de a-şi valorifica potenţialul natural; este posibil să existe o diferenţă între percepţia despre ce înseamnă profesia respectivă din afară, şi ceea ce presupune de fapt.        

Formalizat, acest lucru este cuprins într-un model care cuprinde:

• Orientarea în carieră;
• Mediul profesional.

2. COMPORTAMENTE ŞI ATITUDINI
Referitor la tipurile de carieră există două teorii importante.         

Prima este teoria lui Holland care identifică şase tipare distincte de orientare în carieră: convenţional, artistic, realist, social, întreprinzător şi investigativ. Urmează să analizăm detaliat pe fiecare dintre acestea:
A. Persoana care aparţine tipului convenţional preferă în general activităţi ordonate, în care există reguli. Este vorba de obicei de activităţi ce presupun organizarea informaţiei scrise sau numerice, analize ce utilizează algoritmi şi în general proceduri standard stabilite dinainte cu precizie. Acest tip presupune persoane conformiste, ordonate, eficiente şi practice; acestea fiind părţile pozitive. Cealaltă faţă a acestui tip de persoană, şi care completează prima parte, presupune: lipsa de imaginaţie, inhibiţia, inflexibilitatea. Ca şi domeniu, este vorba probabil despre contabilitate şi finanţe.
B. Persoana ce aparţine tipului artistic este total opusă ca şi personalitate tipului convenţional. Astfel, aceşti oameni preferă activităţile ambigue şi nesistematice ce implică forme expresive de scriere şi exprimare verbală sau vizuală. De cele mai multe ori sunt oameni imaginativi, intuitivi, independenţi; în acelaşi timp sunt dezordonaţi, emotivi, nepractici. Cele mai probabile domenii sunt grafica şi reclama.
C. Tipul de persoană realist presupune implicarea în activităţi de manipularea fizică a obiectelor. Calităţile pozitive caracteristice sunt: spontaneitate, stabilitate, simţ practic. Părţile mai puţin bune sunt: timiditate, conformism, lipsa de intuiţie. Domeniile compatibile cu acest tip de persoană sunt cele în care se cer puţine prestaţii sociale, negocieri, persuasiuni.
D. Tipul opus celui realist, este tipul social. Persoanele aparţinând acestui gen se implică în activităţi ce presupun informare, ajutorare, dezvoltarea altora. Sunt persoane sociabile, prietenoase, amabile, diplomatice de aceea este puţin probabil să se simtă bine în medii profesionale ordonate, sistematizate, cu reguli rigide şi activităţi structurate, previzibile. Domeniile cele mai potrivite pentru astfel de persoane sunt: marketingul, vânzările, instruirea.
E. Persoanele ce aparţin tipului întreprinzător sunt oameni ce preferă lucrul cu alţi oameni, dar au tendinţa de a-i controla şi conduce – fără să ajute şi să înţeleagă – focalizaţi fiind pe obiectivele organizaţionale şi economice. Privind aspectele pozitive, găsim: încredere în sine, ambiţie, energie, extroversie. Partea mai puţin plăcută înseamnă dominare, sete de putere şi impulsivitate.
F. Tipul opus, este cel investigativ. Persoanele de acest gen sunt orientate spre activităţi de observare şi analiză. Urmăresc în general să-şi dezvolte propria cunoaştere şi înţelegere. Cele două feţe ale acestui tip de persoană sunt: originalitatea şi independenţa pe de o parte, dezordinea, lipsa simţului practic, impulsivitatea pe de altă parte. Astfel este total nepotrivit ca acest tip de persoană să se orienteze spre activităţi repetitive sau de tipul vânzărilor. Potrivite sunt poziţiile de cercetare, dezvoltare, consultantă.
Cele şase tipare sunt tipuri ideale, toate însuşirile potrivindu-se între ele eliminând astfel tensiunile, dualităţile de orice fel, orientarea individului fiind foarte clară.  

O a doua teorie folosită este teoria ancorelor carierei a lui Schein; sunt identificate cinci tipare distincte de talente, scopuri, nevoi şi valori în percepţia proprie, care apar în urma primelor experienţe profesionale: competenţa tehnică/funcţională, competenţa managerială, siguranţa, autonomia şi creativitatea. Termenul “ancoră” este folosit pentru a desemna nuclee consistente specifice individului ce fac parte din identitatea ocupaţională a individului şi cu timpul se manifestă ca nişte ancore. Urmează să vedem ce presupune fiecare dintre aceste “ancore”.
A.    Cei ce au dezvoltat o competenţă tehnică/funcţională sunt orientaţi spre carieră, în continuare, în funcţie de conţinutul efectiv al muncii şi nu se pot transfera într-un domeniu care se îndepărtează de domeniul de bază.
B.    Persoana care a dezvoltat o competenţă managerială este orientată să ajungă în poziţii care îi oferă responsabilităţi pe măsură. Importantă este perspectiva pe care o oferă poziţia ocupată, nu conţinutul activităţii. Contează oportunitatea de a dezvolta abilităţi analitice, competenţe interpersonale, şi alte experienţe utile unui viitor manager.
C.    Siguranţa este o ancoră care acţionează prin orientarea spre o poziţie stabilă, sigura din toate punctele de vedere. Evoluţia viitoare este clar stabilită profesional cât şi salarial.
D.    Cei ce au dezvoltat autonomia ca şi ancora nu vor rămâne mult timp într-un domeniu specializat, nu vor ţine să rămână nici într-un loc în care lucrurile sunt clare şi planificate pe termen lung, în care schema de avansare este stabilită şi inflexibilă. Acest gen de persoană are nevoie de libertate şi de un mediu fără constrângeri. Independenţa şi libertatea sunt mai importante chiar decât avansarea.
E.     Recrutarea se manifestă ca şi ancora prin aceea că indivizii de acest tip sunt focalizaţi pe a crea ceva care să reprezinte realizarea lor exclusivă; sentimentul de satisfacţie vine numai din posibilitatea de a construi, a inventa ceva nou, inedit.
Aceste ancore, pe măsură ce se formează determină influenţe puternice în orientarea carierei.     

Diferenţele ce rezultă din aceste teorii care identifică tipare sunt de natură să evidenţieze faptul că oamenii nu sunt la fel şi atunci sloganul “toţi trebuie trataţi la fel” trebuie regândit. Un comportament egal poate să împiedice valorificarea resurselor atât de diferite la fiecare. Ceea ce pentru un individ înseamnă o şansă (sarcina de a concepe şi a implementa un sistem, de exemplu) poate însemna o ocazie de frustrare şi de senzaţie de neputinţă (un individ creativ versus unul cu competenţe tehnice). La fel, nu toţi oamenii au capacitatea şi dorinţa de a conduce pe alţi; puşi într-o astfel de situaţie cei ce nu au astfel de abilităţi, vor fi frustraţi şi incapabili să îndeplinească rolul aşteptat de ceilalţi de la el. Se impune astfel tratarea diferită a oamenilor în organizaţie, şi anume:

• înţelegerea şi identificarea diferenţelor individuale;
• identificarea posturilor cheie şi factorilor situaţionali congruenţi;
• dezvoltarea căilor de acomodare a oamenilor la factorii mediului profesional congruent.

Din acest punct de vedere este important ca în fiecare organizaţie, managerii dacă doresc să păstreze oamenii valoroşi, să folosească ce au ei mai bun în folosul organizaţiei, dându-le şi lor posibilitatea să se dezvolte şi să fie satisfăcuţi profesional trebuie să analizeze atent atât nevoile organizaţiei cât şi pe cele ale fiecărui individ în parte. Menţionăm că managementul carierei presupune implicarea individului, a organizaţiei şi a contactelor.         

Atât oamenii cât şi carierele lor sunt în permanentă schimbare. Individul trece printr-o succesiune de stadii ale vieţii biosociale; există comportamente, aşteptări, nevoi specifice fiecărui stadiu, acest fapt influenţând şi raportarea la carieră a individului. Stadiile sunt momente stabile; acestea sunt însă reconsiderate, urmând o tranziţie şi trecerea la stadiul următor.

3. STADIILE CARIEREI
Putem defini stadiile carierei ca tipare generale ale progreselor, obligaţiilor esenţiale şi schimbărilor din activităţile rolului profesional. Aceste stadii succesive sunt:

• explorarea,
• stabilizarea,
• avansarea,
• menţinerea,
• finalul carierei.

Explorarea reprezintă confruntări între viziunile nerealiste formate în adolescenţă şi lumea reală. Individul cunoaşte şi alege din rolurile explorate. În acest timp îşi descoperă şi dezvoltă talente, abilităţi, interese, valori. Este un moment important în formarea identităţii profesionale şi alegerii unui domeniu. Câteva din elementele importante în această perioadă sunt: reţeaua socială, mentorul, discipolul.

Reţeaua socială este grupul de colegi care oferă feed-back şi informaţii generale despre organizaţie şi activităţi. Mentorul este o persoană mai în vârstă din organizaţie şi care joacă un rol important pentru cel af1at la începuturile carierei. Mentorul este persoana competentă nu numai în ceea ce priveşte conţinutul activităţii, dar înţelegând mai mult, având o viziune de ansamblu, şi având calităţile personale necesare, poate transfera ştiinţa de a face lucrurile către cineva mai tânăr. Nu este vorba numai de a-i rezolva sarcinile şi de a-l ajuta, ci de a-1 învăţa să facă acest lucru singur în cele din urmă. Mentorul constituie un model pentru discipol. Pentru a fi mentor sunt necesare calităţi personale rare, acest proces de învăţare, de transfer de ‘know-how” are loc într-un mod natural. Este nevoie de înţelepciune, de flexibilitate şi, în plus, de compatibilitate între mentor şi discipol. Câteva din funcţiile comun acceptate ale mentorului sunt: modelarea rolului, acceptare şi confirmare, consilier.

Stabilizarea constă în dobândirea unui grad de cunoştinţe, de expertiză într-un domeniu.             

Avansarea şi menţinerea urmează după stabilizarea în diverse roluri ocupaţionale şi presupune focalizarea pe obiectivele cheie, realiste ale carierei.

Finalul carierei poate să însemne o perioadă de creşteri continue în statut şi influenţă în organizaţie, sau o perioadă petrecută în cel mai înalt nivel de responsabilitate şi statut.     

Un concept tot mai folosit este cel de “carieră elastică”; se referă la permanenta preocupare a individului pentru cariera sa, fie mereu activ, să cunoască care sunt competenţele sale ca şi oportunităţile pentru cineva cu pregătirea şi experienţa sa aşa încât să se afle mereu în zona în care este îndreptăţit să se af1e. În acelaşi timp trebuie să evolueze şi să crească continuu din punct de vedere profesional. Se vorbeşte chiar despre managementul carierei ca despre administrarea unei afaceri proprii. 

4. STRATEGIILE ŞI EFICIENŢA CARIEREI
Strategiile de carieră îşi propun anticiparea problemelor şi planificarea pe termen lung. Câteva din aceste strategii sunt:
A. Cunoaşte-te pe tine însuţi – care propune o analiză atentă a orientării carierei, a punctelor slabe/tari, a locului în companie.
B. Cunoaşte-ţi mediul profesional – cunoscând mediul, problemele economice, companiile competitoare, se pot anticipa atât evenimentele neplăcute cât şi ocaziile. Urmărind semnalele din domeniul de activitate şi culegând un permanent feed-back nu poţi fi luat prin surprindere.
C. Îngrijeşte-ţi reputaţia profesională – înseamnă să îţi evidenţiezi abilităţile şi realizările, tot ceea ce te individualizează, ce demonstrează calităţi speciale, posibilitatea de a investi şi capacitatea de a finaliza proiecte.
D. Rămâi mobil, vandabil, mereu în evoluţie – înseamnă să urmăreşti corespondenţa între competenţele personale şi cele căutate pe piaţa forţei de muncă, a celor uşor transferabile.
E. Fii atât specialist cât şi generalist – trebuie dezvoltat un domeniu de expertiză, de specialitate dar trebuie păstrată o anume flexibilitate şi nu trebuie să te plafonezi. Stăpânirea unui domeniu foarte restrâns te face inflexibil şi vulnerabil.
F.  Documentează reuşitele proprii – înseamnă să poţi oferi dovada a ceea ce ai realizat, rezultatele şi realizările identificabile sunt mai valoroase în piaţa forţei de muncă.
G.  Pregăteşte întotdeauna un plan de rezervă şi fii gata să acţionezi – care se leagă foarte bine cu celelalte indicaţii de a fi mereu activ.
H.  Menţine-te în formă financiară şi psihică – înseamnă să ai mereu asigurată o bază, un confort şi un echilibru în plan psihic şi material.

Aceste strategii privesc pe individ, de cealaltă parte se af1ă organizaţia care trebuie să se preocupe atât de nevoile sale interne cât şi de cariera angajaţilor. Consilierea pentru carieră înseamnă apelul la o sursă externă pentru ai ajuta pe angajaţi să exploreze alternative şi să ia decizii.

Sistemele de informaţii despre carieră, cuprind programe care caută în computer informaţii, referinţe despre tendinţele pe piaţa muncii:

• Jalonarea şi evaluarea abilităţilor înseamnă că fiecare angajat să îşi cunoască competenţele şi gradul de adecvare la exigenţele postului;
• Informaţii despre direcţia strategică şi rezultatele economice ale firmei – înseamnă că angajaţii cunosc starea firmei, unde se plasează în domeniu, care este situaţia comparativ cu firmele competitoare;
• Sprijin extins pentru educaţie şi instruire, cuprind bursele şi instruirea extinsă în cadrul companiei;
• Flexibilitatea locului de muncă – acolo unde organizaţia cere f1exibilitate, trebuie să şi ofere mai multă putere şi mai mult spaţiu de manevră în rolurile din cariera.

Individul îşi propune ca obiectiv o carieră, organizaţia îşi propune să păstreze oamenii valoroşi. Pentru ca lucrurile să se întâmple aşa trebuie avute în vedere diferenţele individuale în aprecierea angajaţilor şi distribuirea rolurilor; trebuie să nu uităm că oamenii şi carierele lor sunt dinamice. Pe de o parte succesul carierei cere oamenilor să fie elastici; organizaţiile pot facilita succesul carierelor şi pot contribui la dezvoltarea angajaţilor păstrându-i astfel acolo unde este nevoie de ei.           

            Munca are cinci roluri importante în viaţa omului:

• venitul pentru obţinerea unui nivel şi standard de viaţă ridicat ;
• petrecerea timpului şi cheltuirea energiei ;
• obţinerea identităţii şi a unui statut – sursa respectului de sine şi un mod de a obţine recunoaşterea altora ;
• nevoia de asociere, un mod de a-şi face prieteni, a face parte dintr-un grup ;
• sursa unui scop în viaţă – un mod de a da un scop şi un înţeles vieţii prin servicii făcute altora, acte de creaţie, exprimarea eului, experimentarea unor noi lucruri.

Diversitatea acţiunilor umane face necesară analiza motivelor care-l îndeamnă pe un individ să aleagă un tip de muncă şi nu altul. Studiul motivaţiei este o componentă de interes comun atât pentru organizaţie cât şi pentru cercetători, antrenori. Organizaţiile contemporane acordă o atenţie deosebită motivaţiei deoarece astăzi mai mult ca oricând trebuie să fie productivă, competitivă la nivel global. Teoriile muncii enunţate de cercetători pe baza unor studii sunt teorii bazate pe nevoi şi teorii procesuale. Maslow consideră că fiinţele umane au cinci seturi de nevoi care sunt aranjate într-o ierarhie :
A)    Nevoi fiziologice;
B)    Nevoi de siguranţă;
C)    Nevoi de apartenenţă;
D)    Nevoi de stimă;
E)    Nevoi de împlinire.
Când nevoile de la un anumit nivel din ierarhie sunt satisfăcute, individul îşi îndreaptă atenţia spre nivelul superior următor. Se observă astfel că implicit aceasta înseamnă că o nevoie satisfăcută nu mai este un motivator eficace. Îndată ce cineva are resurse fiziologice suficiente şi se simte în siguranţă, acela nu va mai căuta factorii care satisfac aceste nevoi, ci se va orienta spre alte surse de mulţumire. După Maslow, singura excepţie de la această regulă sunt nevoile de auto-împlinire. El credea ca acestea sunt nevoile de “dezvoltare” şi devin din ce în ce mai puternice pe măsură ce sunt satisfăcute. 

        

 

 

      Alderfer a dezvoltat o altă teorie bazată pe nevoi, numită teoria ERG. Ea provine din clasificarea nevoilor făcută de Maslow şi face câteva ipoteze diferite despre relaţia dintre nevoi şi motivaţie. Numele ERG provine de la comprimarea sistemului format din cinci categorii al lui Maslow într-unul cu trei categorii – nevoi legate de existenţă, relaţii şi dezvoltare.   

     Contribuţia lui Alderfer la înţelegerea motivaţiei este reprezentată de diferenţele între teoria ERG şi ierarhia nevoilor. Mai întâi teoria ERG nu presupune că o necesitate de rang inferior trebuie satisfăcută înainte ca o necesitate mai puţin concretă să devină operaţională. Astfel, teoria ERG nu propune o ierarhie rigidă a necesităţilor şi anumiţi indivizi, ca urmare a pregătirii şi experienţei lor, pot căuta relaţii sau dezvoltare chiar dacă nevoile lor existenţiale nu sunt satisfăcute. Din acest motiv, teoria ERG se pare că răspunde la o mai mare varietate de diferenţieri individuale în ceea ce priveşte structura motivaţională. În al doilea rând, această teorie afirmă că, dacă nevoile de nivel superior nu sunt satisfăcute, va creşte dorinţa indivizilor de a-şi satisface nevoile de nivel inferior. Se observă că aceasta este o diferenţiere majoră faţă de Maslow. Nevoile de realizare, afiliere, putere sunt studiate de McClelland cu o relevanţă specială pentru comportamentul organizaţional. Aceste teorii denumite şi „procesuale ale motivaţiei muncii”, se concentrează asupra modului cum apare motivaţia. Sunt elaborate astfel două teorii importante ale motivaţiei bazate pe proces: teoria aşteptărilor şi teoria echităţii.  Ideea de bază care străbate teoria aşteptărilor este convingerea că motivaţia este determinată de rezultatele pe care oamenii le aşteaptă ca urmare a acţiunilor lor la locul de muncă. Componentele de bază sunt: rezultatele, instrumentalitatea, valenţa, aşteptarea, forţa.       

Teoria echităţii este o teorie procesuală care afirmă că motivaţia îşi are sursa în compararea eforturilor pe care cineva le face într-un anumit post şi a recompenselor pe care le obţine, cu eforturile şi recompensele altei persoane sau grup. Dincolo de aceste nevoi ce trebuie satisfăcute şi care se ierarhizează în mod diferit de la o persoană la alta un rol important în cariera unei persoane îl are şi mediul profesional, schimbările care survin în câmpul muncii datorate mai multor elemente: reducerea resurselor, cunoaşterea, schimbări în credinţele sociale, politice şi economice, obiceiuri, educaţia.                                      

Cariera influenţează mai multe aspecte ale vieţii unei persoane :

• câţi bani va câştiga;
• ce haine va purta;
• ce beneficii va avea în urma slujbei;
• pentru ce organizaţie/companie va lucra;
• oamenii cu care va intra în legătură;
• ce muncă va presta;
• unde va lucra;
• cât timp va lucra;
• ce responsabilităţi va avea;
• ce lucruri va învăţa;
• ce abilităţi îi trebuie;
• ce interese personale îşi vor găsi expresia în muncă.

Orientarea carierei cu toate implicaţiile a reprezentat punctul de interes al cercetătorilor care au elaborat teorii legate de identitatea ocupaţională a individului. Teoria ancorelor carierei stipulează că pe măsură ce persoana se cunoaşte mai bine şi capătă o identitate ocupaţională mai clară se formează percepţia unui tipar distinct al talentelor, scopurilor, nevoilor şi valorilor proprii. Individul este centrat pe munci de tipuri de activitate cum ar fi : competenţa tehnică/funcţională, competenţa managerială, siguranţa, autonomia şi creativitatea.                                                                                      

Teoria motivaţională are în vedere nevoile şi scopurile individului din punct de vedere cognitiv. Adaptarea vocaţională este expresie a procesului de motivare şi adaptare a persoanei care caută roluri să fie compatibile cu ele şi să se reorienteze după unele schimbări sau pierderea unei poziţii anume. Aceste roluri vocaţionale pot fi executate în diferite arii ale societăţii (muncă, familie, comunitate, vacanţă). Rolurile prin muncă sunt importante deoarece celelalte pot fi realizate dacă o persoana îşi câştigă existenţa prin muncă.                      

Rolul omului în societate este să muncească să-şi aducă contribuţia la evoluţia societăţii. Pentru a pătrunde într-un anumit grup sau organizaţie, pentru a avea un anumit rol, statut, educaţia este esenţială în acest sens.                

Metodele de alegere a carierei sunt astfel dependente de ceea ce a învăţat individul să facă şi cum să facă şi de cât de mult o carieră de succes este importanţa pentru el. Există două metode de alegere, una tradiţională şi una modernă în care componentele care sunt luate în considerare sunt aceleaşi dar într-o ordine puţin inversată.
SLUJBA            CARIERA             VIAŢA
VIAŢA              CARIERA             SLUJBA
Din perspectiva sistemului de valori oamenii se orientează diferit în carieră. Satisfacţia în muncă este astfel dependentă de o mulţime de caracteristici personale cu implicaţii deosebite. Factorii care contribuie la satisfacţie sunt diverşi, dar în acelaşi timp şi cu consecinţe enorme în caz de insatisfacţie profesionala. Satisfacţia este un aspect important al vieţii deoarece contribuie la perceperea reuşitei sau nereuşitei în cariera/viaţa.                                                     

O carieră de succes este condiţionată şi de implicarea conducerii organizaţiei prin departamentul de resurse umane în planificarea carierei, consilierea individului. Este de dorit ca iniţierea proaspeţilor angajaţi să fie făcută de un mentor din cadrul organizaţiei, o persoană care este responsabilă şi care cunoaşte mersul lucrurilor în corporaţie îi va ajuta să se integreze şi să facă faţă eventualelor probleme. În orice organizaţie managerii se confruntă cu o serie de probleme privind dezvoltarea carierelor angajaţilor:

• managementul angajaţilor la mijlocul carierei;
• managementul muncitorilor mai în vârstă;
• managementul problemelor muncă/familie.

Planificarea fiecărei cariere este o altă responsabilitate a managementului şi înseamnă a dezvolta şi implementa programe care trebuie să fie compatibile cu specificul afacerii, cu structura organizaţiei şi cu aspiraţiile angajaţilor.

 

 

                                                                                                         

                                                                                                                                 Postat,

                                                                                                              PSIHOLOG ORAC SIMONA